Ultima mea lucrare este un (auto)portret realizat în două zile. De ce (auto)? Ideea de bază fusese să îi fac un portret mamei mele. Pe măsură ce portretul lua amploare, epuizasem toate calităţile şi defectele ei. Nu mai eram în stare să găsesc nimic nou. Şi-atunci, am decis să-mi las mână liberă şi să văd ce iese. M-am găsit făcând umbre şi haşurând propriile mele însuşiri. 

     Cine ne cunoaşte, pe mine şi pe mama, mereu îmi spun că 'am ochii ei'. Portretul ei îl începusem cu ochii. Aşa că da.. Sunt ochii ei, plini de credinţă şi atât de statici, împrăştiaţi şi uituci, plânşi şi-amărâţi de-atâtea griji. 

    Şi gura mea .. mare, tot de la ea o moştenesc. Niciodată nu şti la ce să te aştepţi sau să prezici ce are să ne iasă pe gură. Şi când ne ies, ne ies în forţă. Cu toate venele gâtului subţire stând să pleznească. 

     Şi ştiu ce mult înseamnă să fii un om cu o coloană vertebrală. Şi cât de rari sunt oamenii acceştia. Adevărate specimene. Ori cei cu inima în frunte.. sau minte. 
    Şi dacă până acum zic doar de bine, năzbâtiile îmi ies în barbă. Plină de sânge şi julită, mi-aduce aminte că nu mă schimb odată ce trec anii. Acelaşi suflet de copil, gata să facă orice pentru a-şi stinge setea de afirmare. 
   Şi lobul urechii e cam ciudat. Aude ce vrea, şi tot când nu trebuie. Aude difuz şi se decide greu. Dar când adună totul în melcul acela malnutrit, nici vorbă să mai iasă ceva întreg afară. Este flămând. S-audă cât mai multe!

     Şi cratere şi valuri brăzduiesc pe faţa mea. Când valuri, când dune de nisip uscate. Şi când sunt deshidratate complet, de răutate şi de griji, se crapă. N-am stat să caut sub ruine. N-am vrut să dau cioburile la o'parte. Cum să privesc direct în mine?  
   Este grotesc! Şi nu-i nimic. Mi-am stabilit deja cum vreau să arăt, ori ce să arăt. Regina este poziţionată sus, şi stă mereu să cadă. Mereu s-a dat în vânt după adrenalină. Mereu dă semne că ar claca. E mintea.